Actul I
Într-o dimineață liniștită, în plina provincie românească din Miserupe Vale unde fiecare vecin știe mai mult decât e sănătos să știe și unde zvonurile se învârt ca o horă nesfârșită, domnul Goe se trezi în fața unei situații care avea să îi pună pe mulți la grea încercare.
După ce anul trecut era să rămână repetent și a ajuns la studii tot în Miserupe Vale, asta deși mamița trăgea speranțe să le arate ea tuturor ce mândrețe de fecior are dar n-a fost să fie, iată că avuse și el șansa să meargă într-un proiect cu școala. Așa că, după încercări de limbă engleză -cum se zice corect, „marinel” sau „marinal” – și o evaluare la care a picat – pe motiv că profesorul l-ar fi văzut în stare să-i pună dulceața în șoșoni, și asta îi mai lipsea -, a venit și rezultatul: e rezervă.
– Ce e aia, mamițo rezervă? întrebă domnul Goe, uimit că avea note la evaluare mai mici decât cei față de care se credea mai cu bonetă, cu moț și cu pălărie de paie, așa, cum îi stă bine băiatului, vorba mamițichii.
– Ce să fie, puișorul mamii, răzbunare, asta e! Că după ce mi s-a rupt sufletul că Rică Venturiano a intrat cu bocancii în partidul nostru, liberal încă de la paș’opt, asta ne mai trebuia, rezervă. Auzi tu! Nu îi mai satură pământul de răi și de hapsâni! sudălmi cu voce tare și făcu de trei ori cruce, cu ochii la cer. Așeză apoi frumos pe capul lui domn Goe șapca pe care scria „Le Formidable”, scoase telefonul din poșetă, îl deschise și, după ce zise de trei ori „ț”, adică „ț,ț,ț”, citind ce a mai scris Berbecaru pe facebook, o apelă pe Mam’ mare.
– Bună ziua, Mam’ mare, …
– Bună pe dracu să o ia, că sunt în concediu fată, o întrerupse Mam’ mare. Și fac alea la liceu … pe naiba să le ia. Că știi doar că dacă nu sunt eu, împing vântul degeaba prin școală.
– Știu, Mam’ mare, că de-aia te-am și sunat, că suferă băiatu! și îl sărută pe domn Goe pe frunte, după ce îi scoase șapca. Apoi o așeză mai oacheș pe fruntea băietului, care se încruntă și se șterse cu dosul mânecii. Că prea mi l-a chinuit scorpiile… și doar știi Mam’ mare că e mai bun decât ăia … știi tu care.
– Vai săracu’ puișor! Să pună contestațiune, mamițo. Eu așa zic.
– A pus, zise mamița, dar degeaba! Că zic scorpiile că nu se face, că așa scrie la manuscris. Țațo, mor! Fă ceva, că suferă băiatul!
– Uite, mamițo ce zic eu. Vorbesc cu Tanti Mița, adjuncta … știi tu, cu demisia, de m-a ajutat, … hai că știi! și rog să-l trimită pe inspectorul Țambal. Tu fă o petițiune scrisă, dar citeț, nu așa, și trimite-o la ea. Dar vezi să nu ajungă cumva la Agamiță Dandanache, …
– La cine? întrebă mamiția părând că i se întrerupsese semnalul.
– La general fato, ce nu înțelegi, că iar mă ia cu amețeală și intru în conced.
– Bine, Mam’ mare, așa fac.
Actul II
Mam’ mare era în vervă. Se plimba voiasă pe coridorul școlii, fără să mai arate urmele suferinței crunte care o țintuise la conced’ul de boală. Își frecă mâinile de bucurie, acum că aflase că vine inspectorul Batista P. Țambal în inspecție, însoțit de o inspectoare de la fondurile europene, ca să pară comisia mai de specialitate. Deșteaptă Tanti Mița, se gândi în sinea ei și își râse în barbă.
Țambal se anunțase că sosește ca trenul Malaxa, pe la 9 trecute fix. Dar mai întârzie, că așa e cu domnii de la oraș, nu ca ăia de la țară care așteptau cu inima cât un purice să fie chemați de domn inspector și care trebuiau să trimită machetele la fix, că altfel tuna și fulgera Mam’ mare, zicând că iar împing vântul prin școală.
Inspectorul Țambal ajunse chiar cu o oră întârziere, cam la ceasurile când face cruce trenul de vine de la Umplești cu cel de la Câmpuscurt. Intră cu emfază în instituțiune și, văzând-o pe Mam’ mare cum stătea bosumflată, cam ca atunci când au pozat-o la Stambul cu papucii sultanului, îi zise din ușă:
– Capu’ sus, Mam’ mare, că e de bine. Să vezi tu ce frumos va merge domnu Goe cu trenul la coana Europa, cu beletul pus frumos la chipiu, așa cum țin bărbații. … Să se vină cu docomentele să le vedem ce cusururi poartă!, mai adăugă și zâmbi cu malversațiunea cu care o mai rezolvase pe Mam’ mare și în anii trecuți. Că de aceea rezista coafura coanei mari și nici vântul împins de ăia care nu au treabă prin școală, nu i-au clintit-o de pe nenorocitul ăla de scaun.
Cu documentele în brațe și cu inima cât un purice, gândindu-se că degeaba muncește că tot Mam’ mare primește laudele și pupăturile pe whattsapp doar că a semnat, profesoara cu proiectele bătu ușor la ușa cancelariei. Apoi se prezentă în fața inspectorului Țambal și a lui Mam’ mare, despre care nu mai spunem aici ce față avea. Și le puse pe masă.
– Ia zi, cocoană, ce ai aici? Că Universul veghează și, dacă eu zic că astăzi îmi merge bine, apoi Universul face ca astăzi să îmi meargă bine și eu vreau ca să meargă. Ia, arată! Cum ai făcut selecțiunea de a ajuns domnu Goe pe dinafară și fără belet, săracu’ de el, la clasa I pentru Europa?
Timidă, dar stăpână pe sine, profesoara începu o discuție la care Mam’ mare se vedea că nu mai pricepe nimic, ca de obicei. Așa că își puse încruntătura cu care era obișnuit până și domnu Goe, și îi ținu isonul inspectorului Țambal. Care îi tot cerea profesoarei explicațiuni, ca să „vază” cu ochii lui cum de este posibilă o așa discriminare.
Să dea socoteală, așadar, omul care adusese proiecte pe milioane de euro la liceul din Miserupe Vale, care muncise pe brânci pentru a răspunde la programele finanțate de UE și pe care Mam’ mare doar le semnase. Proiecte europene care au dus poate câteva sute de elevi în schimb de experiență prin toată Europa, …I-a ridicat cumva cineva vreo statuie pentru așa ceva? Nicidecum, că doar situațiunea se învârtea, iată! în jurul problemei care ardea cel mai tare: de ce nu a primit domnu Goe „beletul” pentru Europa.
Sătulă să mai dea explicații, profesoara a scos din teancul de documente o hârtie unde scria că rezultatele comisiei de selecție NU SE CONTESTĂ. Chestie cuprinsă în pachetul de documente care compunea proiectul aprobat, parafat și finanțat, gata de pus în practică și la care lui Batistă P. Țambal i s-a lungit fața când a înțeles: nu numai că rămâneau Mamița, Mam’ mare și Tanti Mița cu naturelele simțitoare și nesatisfăcute de răzbunare, dar mai bătuse și drumul de pomană de la oraș, doar ca să fie pus domn Goe, în trenul Erasmus.
Poate îi vine rândul la anul, cine știe? Dar la cum arată situațiunea la inspectorat și la liceul din Miserupe Vale, Mam’ mare, mamițica și tanti Miţa vor rămâne bine merci pe afurisitele alea de scaune și vor proceda probabil tot la fel, ca să îl rezolve pe domn Goe sau pe altul. În timp ce oamenii valoroși, sătui de bătaia lor de joc vor pleca ca și alții până acum și, o spun cu teamă, ar putea fi cam ultimul tren pentru copiii din Miserupe Vale care chiar merită să vadă lumea, printr-un proiect de educație finanțat din bani europeni.
Final
Articolul este un pamflet evident, iar dacă cineva se simte lezat că se regăsește în el, are dreptul gratuit la replică, ca de obicei. Însă cu altceva vreau să închei, pentru că nu întâmplător scrierea articolului este inspirată din textele lui Ion Luca Caragiale. Acesta a spus, atunci când a plecat scârbit din țară în 1904, în autoexil: „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea!”.
Iar prietenului său Vlahuță îi spunea, după câțiva ani de stat la Berlin, „…pentru nimic în lume n-aș părăsi acest colț de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile care conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul, viții demne de compătimit”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News