Deși mi-am propus, în urmă cu ceva timp, să nu mă mai implic public în treburile comunității, nu pot trece cu indiferență peste ceea ce văd și aud. Lipsa de respect față de lăcașurile de cult, față de memoria eroilor, față de valorile sănătoase pe care ar trebui să le transmitem copiilor, toate acestea mă dor. Nu pentru că mai aștept ceva de la cei care conduc comuna sau decid, ci pentru că sunt, în adâncul ființei mele, un om al educației. Și un om al educației nu poate tăcea când vede cum bunul simț este împins la marginea drumului.
Între rugăciune și miros de mici
Livezeni, comuna Stălpeni. La prima vedere, e doar un sat de provincie. Dar pentru cei care îl cunosc, Livezeni e un loc cu rădăcini adânci, unde oamenii au crescut cu respect față de Dumnezeu, față de istorie, față de bunul simț. În centrul satului se află două simboluri care spun povestea noastră. Primul este biserica „Nașterea Maicii Domnului”, al doilea, monumentul eroilor. Unul e loc de rugăciune, celălalt e loc de recunoștință. Amândouă, în tăcerea lor, cer respect.
Dar în fiecare duminică, această tăcere este sfâșiată de fum, grătare, gălăgie și corturi care acoperă tot ce e sfânt. Și nu doar simbolic.
E post. Ar trebui să fie un timp al liniștii, al curățeniei sufletești. În schimb, în fața bisericii din Livezeni, s-au instalat tarabe care vând mici și bere ca la iarmaroc. Fumul gros se strecoară până în pridvorul bisericii, acoperind mirosul de tămâie. Cântările religioase se aud cu greu din cauza zgomotului de pe margine.
Cei care intră la slujbă o fac cu evlavie. Cei care stau la coadă la grătar o fac cu nepăsare. Aici nu e vorba despre interzicerea comerțului. Este vorba despre lipsa unei minime decențe. Despre nepotrivire flagrantă între sacru și profan. Despre cum se șterge cu buretele orice urmă de bun simț.
O insultă mută adusă memoriei
Și poate și mai dureros este faptul că, în fiecare duminică, monumentul eroilor este acoperit complet de corturi, umbrele și bannere de vânzare. Nici nu-l mai vezi. Nici nu-ți mai amintești că acolo e un loc sacru în alt sens, unde odinioară oamenii aprindeau lumânări, aduceau flori și coroane, își învățau copiii să respecte jertfa.
Cei care și-au dat viața pentru această țară, pentru libertate, pentru demnitate, zac acum simbolic în umbră, la propriu și la figurat, sub mesele cu muștar și grătare încinse. Ce ne spune asta despre educația noastră? Despre valorile noastre? Despre copiii noștri care cresc văzând cum ignorăm tot ce e demn și vechi și sfânt?
Bunul simț nu costă nimic
Localnicii își dau seama că ceva e greșit, dar puțini îndrăznesc să spună ceva. Le e rușine, poate și teamă. Dar rușinea adevărată ar trebui să o simtă cei care permit astfel de scene.
Nu e normal ca un târg să acopere duminică de duminică biserica și monumentul eroilor. Nu e normal să ne obișnuim cu lipsa de respect.
Poate că am uitat un adevăr simplu: bisericile și monumentele nu sunt obstacole în calea comerțului, ci repere ale unei comunități sănătoase. Dacă nu le mai prețuim, ne pierdem direcția.
Un preot care ține aprinsă lumina
În mijlocul acestui peisaj contrastant, preotul bisericii „Nașterea Maicii Domnului”, își face datoria cu răbdare și demnitate. Împodobește cu grijă biserica, slujește cu smerenie și vorbește pe înțelesul tuturor. Nu condamnă, ci îndeamnă. Nu ceartă, ci adună. Într-o lume grăbită, el rămâne un om al rostului și al respectului.
Pentru asta, merită mai mult decât o vorbă bună. Merită sprijin. Merită ca autoritățile să-i asculte vocea – nu pentru că e preot, ci pentru că spune ceea ce mulți gândim, dar nu avem curajul să rostim.
Un apel tăcut, dar apăsat
Nu cerem mult. Nu cerem interdicții. Nu cerem sancțiuni. Cerem doar bun simț, educație și respect. Cerem ca biserica și monumentul eroilor să fie văzute, nu acoperite. Cerem ca duminica să nu fie doar despre vânzare, ci și despre suflet.
Autoritățile locale trebuie să regândească amplasarea târgului. Nu se poate construi o comunitate sănătoasă pe nepăsare. Dacă tăcem, ne facem părtași. Dacă vorbim, poate, poate se vor face auziți și cei care nu au puterea să strige.
Chiar dacă am ales să nu mă mai implic atât de mult, nu pot să privesc nepăsătoare când valorile fundamentale precum respectul, credința, demnitatea, educația, … sunt tratate cu indiferență sau dispreț. Sunt și rămân un om al educației. Iar un om al educației nu se poate împăca niciodată cu tăcerea. Pentru că acolo unde tăcem, se așază uitarea. Iar unde e uitare, nu mai rămâne nici respect, nici suflet.
Oare doar pe mine mă doare această nepăsare? Oare doar eu văd cum se șterg cu buretele respectul și valorile noastre? Sau poate ceilalți nu au curajul necesar să spună lucrurilor pe nume? Poate frica de a deranja, comoditatea sau obișnuința ne-au făcut să ne împăcăm cu o realitate care ne desfigurează sufletul comunității?
Foto: Freepik AI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News