Copilăria mea s-a scris în pași mici, prin ulițele Comunei Stâlpeni, cu miros de pământ reavăn și glasuri de oameni care parcă se cunoșteau toți între ei. Era un loc în care timpul curgea mai încet, iar bucuriile se nășteau din lucruri simple.
Îmi amintesc de diminețile de vară, când soarele ridica încet ceața de pe dealuri și aerul mirosea a fân cosit. Mergeam desculț prin iarbă, simțind pământul cald și moale, de parcă mă lega de satul meu cu o forță nevăzută. Toate drumurile duceau atunci spre joacă: la râul unde aruncam pietricele, la poienile unde alergam până ne pierdeam suflul, ori la curțile bunicilor, pline de găini, câini și mere dulci culese direct din pom.
Seara, ulița devenea scena noastră. Ne adunam copiii, jucam „de-a v-ați ascunselea” printre garduri și porți, iar râsetele noastre umpleau satul. Nu aveam telefoane, tablete sau televizor cât e ziua de lungă, dar nici nu ne trebuiau: ne era de ajuns imaginația.
Fiecare anotimp aducea altfel de magie. Iarna, zăpada acoperea casele și ulițele, iar noi ne dădeam cu sania până târziu, cu obrajii roșii și mâinile înghețate, dar fericiți. Primăvara, pomii înfloriți transformau satul într-o poveste alb-roz, iar vara mirosea a grâu copt și a pâine scoasă din cuptor. Toamna, covoarele de frunze ne ascundeau pașii, iar câmpurile se umpleau de dovleci mari, portocalii.
Privind în urmă, îmi dau seama că am avut norocul să cresc într-un loc unde viața pulsa simplu și firesc. Stâlpeni mi-a dat un simț al rădăcinilor, al comunității și al legăturii cu natura. Poate că lumea s-a schimbat între timp, dar amintirile acelea rămân vii și mă însoțesc oriunde aș merge.
Copilăria mea din acolo nu a fost doar o etapă din viață, ci o școală a bucuriei din lucrurile mărunte, o lecție de simplitate și de libertate pe care o port mereu cu mine.
Foto: facebook
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News