Pe 31 august (teoretic, ultima zi de concediu), o invatatoare se prezinta la scoala, la rugamintea directorului. Vazandu-se singura intr-un spatiu dezolant, isi face curaj sa intre in noua sala de clasa. Auzise ca in vacanta a fost schimbata centrala si spera ca s-a igienizat si incaperea care anul trecut fusese izolator. Speranta moare ultima, nu?
Inca de la intrare, a izbit-o realitatea crunta. In vacanta nu s-a miscat nimic, absolut nimic.
„Cu ce sa incep?” gandea ea cu voce tare. „Cu scaunele usor scorojite, vopsite in trecut cu negru, cu bancile maro, cu soclul (braul) mazgalit, cu peretii crapati, cu ..?” a continuat. “Unde isi vor aseza copiii manualele si caietele? Dar hainutele si ghiozdanele?”
Incercand sa identifice o motivatie pentru a se apuca de lucru, se simtea recunoscatoare totusi ca cineva se gandise sa puna o tabla alba (whiteboard) si sa schimbe parchetul, in urma cu cativa ani. Acestea erau punctele bune; punctele slabe erau insa multe.
A inceput sa dea telefoane prin care cerea sprijin pentru ce credea ca trebuie facut. Si nu, nu a apelat la autoritatile locale. Nu a mai indraznit. Stia deja raspunsul, ca …”Nu sunt bani!” A doua zi a solicitat scolii cate ceva. A primit, cat s-a putut oferi din resurse proprii. “Bun si acum ce sa faca, cu cine sa se apuce de vopsit?” se intreba pentru a gasi o solutie. Sa ceara ajutor parintilor clasei si anul acesta?!
Acestia au raspuns afirmativ si, intr-o zi de sambata, au vopsit bancile si scaunele. Nu au putut finaliza atunci, pentru ca acestia nu mai puteau ajuta curand, fiind ocupati cu serviciul. S-au oferit sa vina la curatenie dupa programul lor. Si asa au procedat.
Impreuna cu parintii, s-a ajuns la concluzia ca ar trebui peretii zugraviti si tavanul renovat. Atunci, invatatoarea aceasta incapatanata si „de-o rautate…”, ca sa citez un clasic in viata, a cerut ajutorul Asociatiei „Stalpeni, comuna noastra!”.
Toti membrii ONG-ului, dar si alte persoane mobilizate de ei, au venit echipati de munca si s-au apucat de vopsit peretii, scaunele si bancile (din nou). Au cumparat vopsea, trafaleti, diluanti, perdele, draperii, galerii, covorase antialunecare din banii asociatiei si au promis ca vor sponsoriza/ suporta cheluielile renovarii tavanului (dupa ce au urcat impreuna cu un specialist adus tot de ei in podul scolii, sa verifice structura de rezistenta si eventualele infiltratii).
Au venit cu cafeaua de acasa si i-au servit si pe unii dintre beneficiarii lucrarii. Au muncit cu spor cateva zile, fara a se uita la ceas. Invatatoarea a descoperit in ei niste oameni atat de frumosi care la final, (in timp ce persoana care le solicitase sprijinul nu-si gasea cuvintele sa le multumeasca) au zis: „Noi va multumim pentru ca ne-ati dat ocazia de a va ajuta!”
Astfel de persoane sunt pe cale de disparitie. Cine sunt ei? Niste tineri inimosi care isi doresc sa miste putin cate putin „trenul stationat” de cativa ani buni, trenul numit Stalpeni. Cu putin ajutor, vor reusi sa-l duca, cu ajutorul oamenilor buni ca dumneavoastra, catre cele mai frumoase destinatii.
In prima zi de scoala, ochii micilor scolari de clasa I, sclipeau atat de bucuria revederii cat si impresionati placut de descoperirea noului spatiu educational.
,,Doamnaaa, ati vopsit si gardul. E super!” a exclamat la finalul intalnirii, o fetita. Doamna, ar fi putut sa spuna ca a facut o magie si ca, intr-un timp record, a reusit sa le faca pe toate. Le-a spus insa copiilor ca celelalte doamne profesoare din scoala au finalizat de vopsit gardul inceput de catre un domn care s-a apucat de lucru, dar s-a plictisit rapid si a plecat. „Cine l-o fi trimis si de ce?” invatatoarea care acum se bucura de o sala renovata, de copiii sai minunati din clasa si de parintii acestora nu a putut sa le spuna pentru ca nu stia.
Mai sunt multe lucruri de facut la Scoala Livezeni. Pana cand parintii nu vor face front comun cu profesorii copiilor lor, nu se vor schimba mentalitati de genul: „Merge si asa!” sau „Nu e treaba mea, nu ajut!”. E treaba tuturor, sa le fie asigurate copiilor spatii de invatare decente. Daca nu o face cine trebuie, nu o va face nimeni?
Cine are de pierdut? Intr-o societate normala, dascalii ar fi apreciati si tratati cu respect pentru a fi motivati sa lucreze cu profesionalism si cu drag, alaturi de scolarii comunei. Aici… suntem zugravi, vopsitori, mesteri de reparat scaune, femeie de serviciu, tot ceea ce o administratie locala uita, amana sau nu doreste sa faca.
Invatatoarea si copiii din Dealul Morii s-au incumetat sa mearga azi la scoala, pe poteca improvizata printre balariile paravan de langa Caminul aflat in renovare, poteca langa care animale decedate impastie o „mireasma” de toata frumusetea, iar cand ploua e plina de apa si de noroi. Cat respect pentru ei are acela sau aceea din primarie ce monitorizeaza oamenii trimisi sa coseasca iarba, cate 30 cm in stanga si 30 cm in dreapta unor scanduri pur si simplu aruncate pe acolo si se fac ca nu simt mirosul oribil?
Am scris despre mine la persoana a treia singular pentru ca am fost acuzata ca ma laud. Dar continui sa scriu pana cand vor intelege cat mai multi oameni ca rolul „Gazetei” este acela de a face o „schimbare” in bine si ca toate asa zisele „critici” pe care le cititi aici sunt constructive, nu rau intentionate. Gazeta nu este inamicul nr.1 al comunitatii locale. Dimpotriva! Iar ea traieste prin cei care scriu aici, chiar daca inteleg ca se expun.
Pana cand se vor misca lucrurile in comuna, invatatoarea „incapatanata si rea”, care a muncit doua saptamani, de luni pana duminica, isi va face treaba la clasa cu profesionalism si nu se va mai lasa demotivata si intimidata de nimeni.
Va promit voua, copiilor si parintilor clasei I.
Foto: facebook/Stalpeni, comuna noastra!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News