Bunicii mei din partea tatălui sunt înmormântați în cimitirul bisericii Bucșenești-Lotași, comuna Țițești. Când eram mici, mergeam cu drag la cimitir cu părinții pentru că existau niște poteci cu iarbă, între rândurile de morminte, pe care noi, copiii, ne jucam. Late cam de un metru jumătate, acestea făceau posibil accesul ușor între morminte și ofereau intimitate atât celor vii, care își plângeau morții, cât și celor morți, care își făceau somnul de veci în tihnă.
După o sută de ani în care în cimitir lucrurile au stat așa, pe la începutul anilor 1980, cuiva i-a venit o idee. Am aflat de asta într-o zi, când tata a venit nervos acasă și a început să vorbească urât despre noul popă de la Bucșenești. Spunea că este diavol, nu popă. Că așa ceva nu se face.
Ce făcuse acel popă? Începuse să îngroape pe acea alee, lată de un metru și jumătate, pe cei decedați.
Tata nu a putut face nimic atunci, nu s-a putut opune. Bănuiesc pentru că popa avea pile la mitropolie sau justificarea deciziei lui dădea bine la județeana de partid: doar făcea loc tuturor în cimitir. Sau pentru că avea susținere și mai de sus, că doar știm că mulți dintre ei aveau semnate contracte de colaborare cu securitatea. Nu am de unde să știu. Cert este că, deși poate că și alții din Livezeni și Bucșenești s-au revoltat în sinea lor sau doar la ei acasă, răul s-a produs. Și atâta timp cât morții nu s-au revoltat și oamenii nu s-au opus pe față, popa probabil a considerat că are aprobarea enoriașilor săi.
Cum poți înmormânta un sicriu de peste 2 metri pe o potecă de 1,5 metri am aflat în 2003, când l-am îngropat pe tata: groparii au trebuit să taie din mormântul „de pe alee” ca să-i facă loc tatei. Asta și pentru că pentru cei îngropați acolo se făcuse la fel cu mormântul unchiului Vasile, unde îl îngropam pe tata. Macabru, nu? Iar acum, ca să merg să aprind tatei și bunicilor câte o lumânare, nu am pe unde să ajung decât călcând pe alte morminte. Ceea ce este nefiresc și necreștinesc.
Spuneam de schimbare, că este greu de făcut. Și iată de ce am ales acest exemplu, cu situația din cimitirul bisericii Bucșenești, cu mormântul bunicilor și al tatălui meu, ca să arăt cât de greu este de făcut.
În mod civilizat, ar trebui să existe o alee care să permită oricui să ajungă la orice mormânt din cimitir. Să nu deranjeze pe nimeni și să respecte odihna celor trecuți la cele veșnice, dar și pe urmașii acestora, pe cei vii: cum ne-am simți dacă am vedea pe cineva călcând pe mormintele celor dragi? Indiferent de motiv.
Dar ca situația să stea altfel este nevoie de o schimbare. Cum s-ar putea face această schimbare? Cum s-ar îndrepta lucrurile?
Singura soluție este să se exhumeze unele morminte și să fie mutate. Evident, cu respectarea termenului legal de minim 7 ani de la înmormântare, cu acordul preotului și al rudelor celui decedat. Ar exista acest acord al celor dragi celui defunct doar pentru ca să se „sistematizeze” cimitirul? Mă îndoiesc. Și să fie mutate mormintele unde? Cât loc mai este disponibil în cimitir?
Iată cum schimbarea, și nu doar în acest caz, deși este posibilă, este greu de făcut. Pentru că este delicată, uneori este împotriva firii, iar dacă ani buni lucrurile au stat așa și lumea s-a obișnuit, ce rost ar mai avea, nu? Că parcă respectul pentru cei decedați, deși este important, nu atârnă chiar atât de greu ca să merite efortul.
Plus că ar trebui un consens. Și cine să-l obțină?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News