“Și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu”.
Așa a fost confiscată Revoluția Română din 1989. În direct, la televizor, pe față, în văzul națiunii.
Din voia cui? Cine era acel sau acei “dumneavoastră”? De la cine primise în acele momente Ion Iliescu dreptul de a se înscrie pe lista puterii? Cine ieșise în stradă, cine fusese rănit sau murise la Timișoara, ori la București, pentru ca Ion Iliescu să se treacă pe lista de emanați ai revoluției, care preluau puterea? A fost cineva care să fi făcut așa ceva?
Nu. Nu a fost nimeni. Ion Iliescu a invocat această voință inexistentă, cu de la sine putere și, prin minciună, s-a legitimat pe sine și pe toți cei de pe listă, care l-au pus apoi în fruntea FSN. Iliescu nu a fost ales în zilele acelea de nimeni, nu a existat nicio voință națională, nici pentru lista aceea pe care a citit-o, nici pentru el personal.
Însă strada începuse să scandeze „Jos Comunismul!”, iar revoluția îmbrăca un caracter anticomunist și trebuia confiscată, deturnată, în văzul tuturor, inclusiv a celor care își doreau mai presus de schimbarea lui Ceaușescu, moartea comunismului și a statului bazat pe corupție și privilegii nemeritate.
Imediat după aceea, cel pus de el însuși „ultimul pe listă”, Ion Iliescu, a început să exercite puterea dobândită prin minciună, impunând acel grup de forță, FSN, dând ordin pentru uciderea lui Ceaușescu de Crăciun și întreținând, prin crimă, frica care să justifice nevoia de stabilitate, promisă de FSN. Ulterior și-a luat tot mai multă putere, culminând cu agățarea de putere, pe care a apărat-o cu armata, miliția și cu ajutorul minerilor.
Apoi cu timpul, cel care, „cu voia dumneavoastră”, se pusese ultimul pe listă, a devenit primul de pe lista puterii ani buni, cu 3 mandate de președinte, deși constituția le limita la două, iar de câțiva ani a devenit președintele onorific al celui mai mare partid din România. În locul său, la coada listei, a trecut însă țara care, tot cu voia dumneavoastră, a rămas ultima din Europa cam la tot ceea ce contează, inclusiv la democrație și stat de drept. Iar acolo este și acum și nu pare că avem de gând să schimbăm asta.
În altă ordine de idei, orice revoluție, spune Alexandru Gussi într-un articol pe HotNews, are o primă parte eliberatoare și o a doua parte, de instalare a unei puteri care să garanteze acea libertate câștigată. Altfel nu este o revoluție.
Revoluția română a avut acea parte eliberatoare, însă puterea care i-a urmat a dorit prin orice mijloace prezervarea puterii politice anterioare, comuniste, sub forma unei democrații originale românești. Dacă prima parte a Revoluției Române din Decembrie 1989 a fost civică, scăldată în sânge și plină de eroism, cealaltă parte a fost cinică, „scăldată” în manipulare, iar jertfele de sânge au fost folosite doar pentru justificarea preluării puterii, prin teama indusă față de un inamic comun, construit prin minciună și fratricid, dar inexistent: teroriștii lui Ceaușescu.
Libertățile luate la revoluție, începând cu 1990 au fost treptat anulate, astfel încât Piața Universității a fost „rezolvată” prin mineriade, opoziția politică a fost interzisă ani buni (mă refer la Regele Mihai) sau maculată prin minciună și manipulare, prin istorie contra factuală și agenți infiltrați în partidele istorice și, încet, încet, limitele în care românii se puteau manifesta au fost impuse prin frică și compromitere. Nu mai târziu de acum 3 ani, în 10 august 2018, libertatea de a protesta față de o guvernare care dorea să ne scoată din Europa a fost tratată cam în același mod cu mineriadele, dar cu jandarmi cu bâte, sprayuri lacrimogene și tunuri de apă.
Imediat după 1989, revoluționarii trebuiau și ei compromiși, să fie detestați public, pentru a nu îndrăzni să se opună noii orânduiri feseniste, având în spate legitimitatea participării la evenimentele din 1989. Astfel încât s-a făcut mai întâi o separație a acestora, în „emanații revoluției” și revoluționarii de rând, pentru a fi divizați și a nu încerca cumva să fie uniți în acțiune, ulterior „cumpărați” cu certificate de revoluționar care asigurau bani și beneficii importante. În timp, după scandaluri puternic mediatizate, după tone de certificate mai mult sau mai puțin false, eticheta de revoluționar a devenit detestată social și asociată oportunismului, lăcomiei și minciunii, exact ceea ce noua putere postrevoluționară și-a dorit.
Din acel moment, revoluția mai trebuia „rezolvată” doar în ultima ei componentă, aceea a răspunderii penale. Ca de altfel și mineriadele. Ceea ce s-a realizat prin subordonarea permanentă a justiției de către politic (nu că ar fi fost vreodată independentă) și amânarea cercetărilor penale, compromiterea probelor, tergiversarea trimiterii dosarelor în instanță, ori întoarcerea lor la parchete, atunci când s-ar fi ajuns totuși la judecată.
Revoluția din 1988 a fost, prin urmare o revoluție și nu o „loviluție” ori altceva: deoarece a avut o primă parte, eliberatoare, precum și o a doua, de putere politică rezultată din revolta populară. Însă a fost o revoluție confiscată, deturnată de la sensul ei inițial, deoarece puterea care a rezultat în urma ei a prezervat sistemul comunist caracterizat prin corupție și privilegii și a asigurat doar o mică parte din libertățile câștigate în 1989, fără a răspunde niciodată pentru acțiunile sale. Deși nu pentru asta s-a murit la Revoluția din 1989.
Foto: Andrei Pandele
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News