Petruț Rizea
Când aducem în discuție educația din mediul rural, fără a ține cont de ramificațiile sale, ne legăm inevitabil de statutul social, de economie, de resurse, de conexiunile cu alte orașe din apropiere, de accesul în localitate, de nivelul de intelectualizare al cetățenilor, tradițiile și cultura lor, nu în ultimul rând – de religie. Fiindcă toate acestea, în funcție de dinamica lor și de proporțiile căpătate, ne conduc către profilul psihosocial al celor care dau viață acestor așezări. De ce? E foarte important să cunoști „tabloul” unei micro-societăți și culorile în care a fost pictat acesta.
Dacă analizez pe scurt traiul de la sat, identific trei mari probleme cu care se confruntă locuitorii săi: lipsa infrastructurii, a educației și perpetuarea unei atitudini de tipul closed doors (a ușilor închise) privind mentalul colectiv cu valorile și percepțiile lui. Adică existența anumitor practici, comportamente, atitudini sau reacții pe care oamenii le respectă ca pe un dat, fără a le privi critic și obiectiv. Asta îngreunează evoluția, gândirea de tip out of the box reprezentând o „deviere” de la ceea ce este „normal”, „lăsat de Dumnezeu”. Ceea ce taie avântul oricui vrea să urce pe cele mai înalte trepte.
Am menționat educația. Din păcate, foarte puțini copii au parte de șanse și oportunități valoroase de învățare în mediile rurale din România. Asta din cauza unor trăsături socio-culturale, menționate și mai sus, dar mai ales a lipsei resurselor (de orice fel). Să mai vorbim despre accesul la psihologi, psihiatri sau psihoterapeuți pe colinele unui cătun din munți, tranzitat de maxim zece persoane pe zi? Ar fi cu totul amuzant și nerezonabil.
Cele mai multe abuzuri sexuale au loc în mediul rural. Tot aici, acum cred că legile mai puțin permisive n-au intervenit, iar fetele erau negociate când le venea vremea căsătoriei (de cele mai multe ori, înainte de vârsta majoratului). Multe femei au fost victime ale violenței domestice și ale cogniției îmbibate de stereotipuri și rațiuni limitative.
E trist că nici la momentul acesta nu putem să menționăm psihoeducația ca fiind o necesitate a celor ce trăiesc în aceste medii. Și asta le răpește dreptul la o viață mai echilibrată, mai bună, una în care deciziile să nu fie la mâna impulsului, una în care să coexiste valorile păstrate din străbuni și deschiderea către progres.
În cele din urmă, mai avem mult până să așezăm pe masa politicienilor această nevoie de psihoeducație și culturalizare, din moment ce încă mai sunt case care se încălzesc pe lemne sau copii care se spală cu apă rece, la lumina lumânării, ce să vezi, în era în care construim roboți capabili să muncească în locul nostru. E vorba de o fragmentare a dezvoltării generale ce persistă din cauza inegalității șanselor, a consumerismului și investirii fără cap a banilor statului și, nu în ultimul rând, a indiferenței.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News