Într-o epocă în care oamenii își aprind opaițele rațiunii pentru a risipi întunericul ignoranței, nu pot decât să mă înclin cu o amuzată tristețe în fața unui inamic vechi și tenace: prostia. Nu vă grăbiți să credeți că mă refer la simpla neștiință – aceasta se poate vindeca, uneori chiar cu o carte bună și un ceas de reflecție. Nu, eu vorbesc despre prostia aceea profundă, aceea care nu ține de lipsa de minte, ci de abandonul ei voluntar.
Un anume domn Bonhoeffer, un spirit demn de toată stima, căci a îndrăznit să gândească liber chiar între zidurile unei închisori naziste, a avut curajul să spună că prostia este mai primejdioasă decât răutatea. O afirmație care, recunosc, mi-ar fi plăcut să-mi aparțină! Răutatea poate fi identificată, combătută, poate chiar reeducată. În schimb, prostia – acea infecție morală – se închide ermetic în certitudinile ei și privește argumentul cu aceeași suspiciune cu care inchizitorul privea o teză a lui Galileo.
Ce este de făcut cu omul care, fără a fi lipsit de minte, refuză cu obstinație să o folosească? Acesta nu doar că se încrede în absurdități, dar le proclamă cu fanatism. Mai grav, o face cu seninătate. Cu cât e mai sigur pe el, cu atât e mai greu să-l clatini. Răul făcut de un răufăcător are cel puțin logica interesului personal. Răul făcut de un prost este absolut, căci vine dintr-o convingere profundă că face binele.
Și, vai!, cât de repede se răspândește prostia în mulțimi! Acolo, individul cedează nu în fața tiraniei, ci a confortului. Gândirea devine o povară, iar lozinca – un colac de salvare. Astfel, omul devine nu doar neputincios, ci periculos: un instrument al celor care gândesc în locul lui. Și ce le mai place tiranilor asemenea oameni!
Să nu ne înșelăm: nu educația, în sensul în care o înțeleg academicienii cu peruci, este leacul acestui flagel. Nu, domnilor! Nu prin lecții de logică și exerciții de silogism se vindecă omul de prostie. Ci printr-un act de curaj, prin recâștigarea libertății interioare, prin refuzul de a gândi la unison cu gloata.
În concluzie, dacă ar fi să parafrazez cu stil galic pe distinsul Bonhoeffer, prostia este o formă de sclavie voluntară, o renunțare la demnitatea rațiunii. Și cum bine știm, acolo unde rațiunea tace, domnește întunericul, fie el religios, politic sau doar social.
Așadar, să aprindem din nou lumina rațiunii și să păzim cu gelozie acel drept sacru de a gândi. Căci, vai nouă!, nu răul conștient ne va pierde, ci prostia entuziastă care-l aplaudă.
Foto: Freepik
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News