Există localități în care funcțiile publice înseamnă responsabilități. Și există localități în care acestea sunt destinații personale finale. La Stâlpeni, scaunul nu e de mult timp loc de muncă în folosul celorlalți, e o relație stabilă cu puterea în scop personal. Aici scaunul nu se ocupă, se posedă. Nu se exercită temporar, se apără, inclusiv cu scandaluri, amenințări, jigniri la familie, minciună și relații.
Cu ani în urmă, directoarea liceului din Stâlpeni, Elena Postelnicu, îmi spunea că toate problemele sale pleacă de la „nenorocitul de scaun”, referire la scaunul de director și că funcția nu merită neliniștea și pierderea sănătății. Ce a urmat acestei afirmații a fost contrariul perfect: un mandat continuat ani buni după aceea, dus dezastruos până la capăt și chiar dincolo de el.
Între timp au fost greve ale elevilor, conflicte interne cu directorul adjunct Gabriela Nedelcu, profesori care au plecat de la Stâlpeni, scârbiți de ce se întâmplă. Episoade de bullying, unele inițiate chiar de ea, rezultate slabe la bacalaureat și contracte discutabile, inclusiv lucrări de împrejmuire cu gard pe bani publici, ce nu respectă perimetrul școlii și care au pus în pericol siguranța elevilor.
Dar scaunul a rămas sub fund. Pentru că, în administrația din Stâlpeni, funcția nu se pierde când merg lucrurile prost, nici când se afirmă mincinos că nu și-o mai dorește titularul ei, ci doar când nu mai există cineva dispus s-o apere. Iar apărarea scaunului este, cum spunea un „boxer” celebru de la Antena 3 Sienen, „asta ne ocupă tot timpul”.
Fenomenul nu se oprește la liceu, deși nu doar Elena Postelnicu suferă de iubirea de scaun. În primărie, primarul cu 8 clase Șerbănoiu Gabi intră în al zecelea an de mandat continuu. Nu neapărat prin performanță, ci prin rezistență. Pentru acesta, conducerea administrației locale a devenit rutină, iar explicațiile eșecurilor repetate, doar un reflex. Acolo unde competența ar trebui să producă dezvoltarea localității, apare improvizația administrativă. Dar ce contează, dacă partidul este pavăză măreață, iar scaunul rămâne stabil. Pentru că puterea locală nu se bazează pe rezultate, ci pe control obsesiv, dar mai ales netransparent.
În jurul său gravitează alte „fidelități instituționale”, iubitoare de funcție.
Mesteacăn Eugen, administratorul pensionar reangajat succesiv, beneficiar simultan de pensie și contracte. Acesta se află pe funcție din 2020, trecând prin mai multe stadii de incompatibilitate, fiind și consilier local și administrator în același timp. Dar și prin altele, determinate de confuziile generate de legiuitorul care inițial nu a mai vrut cumulul pensiei cu salariul, apoi l-a vrut dar numai până la 31 decembrie 2025, ca să renunțe de tot și să nu mai interzică nimic.
Trăiască partidul, cel care s-a opus la restricții, că doar știm că se rupe la organul genital de deficitul bugetar al țării. Sau nu tot partidului, doar cel puțin unui fost președinte de partid și premier, Marcel Ciolacu, tot un iubitor de funcție, PSD oferindu-i pe tavă președinția Consiliului Județean Buzău.
Revenind la Stâlpeni, și viceprimarul Machedon Mariana Nicoleta este o iubitoare de scaun. Una care a preferat funcția de viceprimar în locul revenirii la Poșta Română. Și pentru ea a avut grijă partidul să rezolve, printr-o alianță PSD – AUR, despre care se spune că a fost girată de la nivel județean, confirmarea fiind aceea că, deși consilierul care a format majoritatea a votat „pentru”, nu a fost exclus din partid așa cum amenința șeful lui de la Pitești.
Și mai sunt, că lista nu se termină cu viceprimarul Machedon. Există și consilieri locali care votează constant ce propune primarul, dar explică rar de ce fac astfel. Sau care votează după cum spune „șeful lor de partid”, de care ascultă orbește, că doar ei i-au pus pe scaun atunci când au format lista de consilieri, înainte de alegeri. Nu toți vor puterea desigur, dar nimeni nu refuză indemnizația. Iar când votul devine rutină, democrația devine procedură.
Partea interesantă este însă alta. Aceea că iubirea de scaun nu aparține doar celor care îl ocupă, ci și celor care îl vânează. Deja apar viitorii îndrăgostiți de funcție. Cei care se pregătesc să conducă liceul, poate alții, poate aceiași. Cei care anunță candidaturi „independente” pentru primărie, dar care par a fi negociate politic. Că ei au afirmat că o vor face în nume personal, independenți, sau din partea unui partid, cel în care sunt cu numele, ori cel pe care îl servesc prin acțiunile lor.
Cei care critică administrația nu pentru a o schimba, ci doar pentru a înlocui un fund de pe un scaun, cu al lor. Deși par a face opoziție „echidistantă”, acțiunile lor nu înseamnă neapărat alternativă, ci doar anticamera funcției. Căci nu se discută programe, se discută succesiuni. Nu se pregătesc proiecte valide, se pregătesc speranțe deșarte. Nu se caută soluții, se caută susținători.
Astfel se explică paradoxul: mulți oameni denunță sistemul, ori scaunul de sub fund, dar aspiră la poziția din sistem sau fac tot posibilul să rămână bătuți în funcții. Nu luptă împotriva mecanismului, ci pentru a ajunge în centrul lui. Și, așa cum a ajuns scroafa în copac, cât mai sus, chiar dacă li se vede de jos întreaga goliciune a caracterului și lăcomiei lor.
Cu puține excepții, la Stâlpeni funcția publică a încetat să mai fie responsabilitate și a devenit infrastructură personală pentru imagine, relații, influență, contracte și stabilitate financiară. Aici campania electorală începe imediat după ce se termină cea precedentă. Mandatul nu e o perioadă de muncă, ci una de consolidare.
De aceea scandalurile nu schimbă mare lucru. Ele sunt episoade, nu rupturi. Consilierii și primarul se ceartă, dar sistemul rămâne la fel de ineficient și toxic. Funcțiile se contestă, dar nu se refuză. Critica e publică, jignirile par că nu mai contează pentru grosimea obrazului, în timp ce negocierile sunt private, pentru islazuri, hale frigorifice, indemnizații sau o basculantă de pietriș pe ulița neasfaltată.
De Ziua Îndrăgostiților, se vorbește despre atașamente sincere. În administrația locală, iubirea este una pentru scaun, nu pentru cetățeni și se măsoară în mandate. Diferența dintre generațiile de primari, consilieri sau de directori de liceu pare că nu mai este despre principii, ci de rând la scaun: unii stau, alții așteaptă.
Iar comunitatea? Ea nu iubește scaunul. Doar se teme de el și îi plătește beneficiile.
Foto: Freepik
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News