În zorii zilei de 24 februarie 2022, Vladimir Putin anunța declanșarea unei „operațiuni militare speciale”. În realitate, era începutul unei invazii pe scară largă împotriva unui stat suveran, Ucraina, și momentul în care Europa intra în cea mai gravă criză de securitate de după Al Doilea Război Mondial.
Timp de săptămâni, Kremlinul negase orice intenție de atac. Diplomați, analiști, chiar și lideri occidentali oscilau între avertismentele serviciilor de informații și speranța că rațiunea va prevala. Mulți au crezut că „înțelepciunea rusească”, invocată adesea ca o formă de pragmatism strategic, nu va permite o aventură militară cu costuri uriașe. Și totuși, tancurile au trecut granița Ucrainei, rachetele au lovit orașe, iar istoria umanității a fost forțată într-un nou capitol sângeros.
Statistici și tragedii, bilanțul a patru ani de război
La patru ani de la invazie, cifrele sunt amețitoare. Estimările indică aproape două milioane de victime militare cumulate, morți, răniți și dispăruți, de ambele părți. Forțele ruse ar fi suferit peste un milion de victime, dintre care sute de mii de morți. Ucraina ar fi pierdut sute de mii de militari, zeci de mii dintre ei căzuți pe front.
La acestea se adaugă peste 15.000 de civili uciși confirmați oficial, deși numărul real este, cel mai probabil, mult mai mare. În paralel, aproape 11 milioane de ucraineni au fost forțați să-și părăsească locuințele. Aproximativ 6,9 milioane refugiați în afara țării și 3,7 milioane strămutați intern, fiind una dintre cele mai mari crize umanitare europene din ultimele decenii.
Dar dincolo de statistici, războiul a însemnat distrugerea deliberată a infrastructurii civile: spitale, școli, biserici, blocuri de locuințe, sisteme energetice și de infrastructură. A însemnat atrocități, teroare, deportări și o traumă colectivă care va marca generații. Nu este doar un conflict militar, ci o rană deschisă în conștiința Europei.
În mod tragic, istoria a mai cunoscut momente în care „înțelepciunea rusească” a lovit poporul ucrainean. În 1932–1933, regimul lui Iosif Stalin, idolul lui Vladimir Putin, provoca foametea artificială cunoscută drept Holodomor, soldată cu milioane de morți în Ucraina. Pentru mulți ucraineni, invazia din 2022 nu a fost doar un act de agresiune contemporan, ci și o reactivare a unei memorii istorice traumatice. Asta în condițiile în care propagandiștii afirmă că rușii și ucrainenii sunt frați.
După patru ani, Rusia folosește tot propaganda, ca armă totală
Dacă pe front războiul este unul al artileriei și dronelor, în interiorul Rusiei el este un război al minților. Într-un interviu pe care vă invit să îl citiți pe HotNews, jurnalista Marina Ovsyannikova, devenită simbol al protestului anti-război după ce a apărut în direct la Pervîi Kanal cu o pancartă împotriva invaziei, descrie astăzi o societate închisă într-o „bulă informațională”.
Potrivit acesteia, propaganda Kremlinului a creat un adevărat „gulag informațional” cu site-uri blocate, rețele sociale restricționate, presiune constantă asupra oricărei forme de opoziție. Bugetul canalului de propagandă Russia Today se ridică la sute de milioane de euro anual, în timp ce presa independentă supraviețuiește doar din donații și granturi modeste.
Rezultatul? Chiar și persoane cu vederi anterior liberale ajung să spună: „Poate că Putin are dreptate”. Frica, izolarea și presiunea unui stat polițienesc au unit o parte semnificativă a societății în jurul liderului de la Kremlin. În închisori se află mii de deținuți politici, condamnați pentru simple poziții anti război.
În aceste condiții, ideea că războiul ar fi doar „al lui Putin” devine insuficientă. Regimul a reușit să transforme agresiunea într-o cauză națională pentru o parte consistentă a populației, prin controlul aproape total al informației și prin cultivarea unei mentalități de cetate asediată.
România între empatie și contaminare propagandistică
La începutul războiului, românii au reacționat cu solidaritate. Sute de mii de refugiați ucraineni au fost primiți cu compasiune, iar rata de susținere pentru poporul ucrainean la începutul invaziei era de peste 70%. Dar, în timp, propaganda rusă, difuzată prin rețele sociale, prin influenceri, site-uri obscure și politicieni „suveraniști” a început să erodeze consensul inițial.
Sondaje recente arată o scădere semnificativă a procentului celor care consideră Rusia principalul vinovat al războiului, de doar 54% și o creștere a celor care indică Ucraina sau chiar Uniunea Europeană ca principalul vinovat. Este un succes al narațiunii Kremlinului, care mută vina de pe agresor pe victimă și transformă solidaritatea într-o presupusă „naivitate globalistă”.
În acest context, expresia unui candidat la președinția României, susținut de primarul Șerbănoiu, că „șansa României este înțelepciunea rusească” nu este doar o gafă exotică, ci o declarație periculoasă. Ce a însemnat această „înțelepciune” în ultimul secol? Imperii construite prin forță, deportări, foamete indusă, invazii, suprimarea brutală a opoziției interne, iar astăzi un război de agresiune justificat prin mituri istorice și teorii conspiraționiste.
România și pericolul reprezentat de secole de Rusia
Pentru România, lecția acestor patru ani este limpede. În primul rând, securitatea noastră este legată direct de soarta Ucrainei. O Rusie care își atinge obiectivele prin forță și ajunge la granițele noastre devine o amenințare directă atât pentru noi, cât și pentru întreg flancul estic al NATO. Prin urmare, sprijinirea Ucrainei nu este un gest caritabil, ci o investiție în propria noastră siguranță.
În al doilea rând, războiul informațional ne privește în mod direct. Când românii ajung să creadă că agresorul este, de fapt, victima unei conspirații occidentale, înseamnă că propaganda funcționează. Iar o societate care își pierde busola morală devine vulnerabilă nu doar militar, ci și democratic. În al treilea rând, există o dimensiune morală. A susține Ucraina înseamnă a susține principiul că granițele nu se schimbă prin forță, că suveranitatea contează și că atrocitățile nu pot fi relativizate prin sloganuri.
După patru ani, poate că lumea este obosită, dar azi Ucraina sângerează și îngheață. Rusia și-a închis populația într-o bulă propagandistică, pe care nu ezită să o exporte în Europa. Occidentul caută strategii și formule de negociere. Dar un lucru rămâne clar, acela că nu există „înțelepciune” în agresiune, nu există pragmatism în distrugerea deliberată a unui popor și nu există neutralitate onorabilă între victimă și agresor.
Pentru România, alegerea nu este între Est și Vest, ci între adevăr și manipulare, între solidaritate și cinism. Iar memoria acestor patru ani ar trebui să ne amintească un lucru simplu, acela că pacea nu se apără prin resemnare, ci prin fermitate, luciditate și refuzul de a accepta minciuna ca adevăr.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News