Venisem la Bucuresti cu o masina rosie. O parcasem pe strada, alaturi de altele, fara sa-mi iau nici un reper. Mare greseala, pentru ca mai apoi am cautat-o toata noaptea.
Stateam in casa unui prieten, plecat in vacanta, parca. Imi lasase si un aparat de fotografiat, nici nu stiu de ce, care aparat de fotografiat il scapasem din mana si se facuse praf. Atat de praf de nu mai gaseam unele piese atunci cand m-am apucat sa-l repar.
Avea casa cu curte, prietenul meu de la Bucuresti, iar in curte era o stiva de materiale de constructii. Se vede treaba ca muncitorii care adusasera materialele le descarcasera si le stivuisera in graba pentru ca la un moment dat le-am gasit, morman, imprastiate prin toata curtea. Cum naiba s-a intamplat tocmai cand eram eu acolo si prietenul meu nu?, gandeam. Ce o sa-i spun, ca asa din senin totul a luat-o la vale…?
Se facuse noapte si trebuia sa inchid poarta din spatele casei, poarta care dadea spre o alta strada. Calcam printre saci de ciment si scanduri, ingrozit ca voi calca in cuiele pe care le vedeam iesind din blani. Ajunsasem la poarta, vedeam strada luminata de becurile din stalpi si ma gandeam ca pe undeva ar putea fi masina mea cea rosie.
Brusc alarma unei masini a inceput sa sune. Am sarit in sus speriat si broboane reci de transpiratie mi se prelingeau pe spate. Visasem. Ce usurare. Nu eram nici la Bucuresti, nu pierdusem nici masina, nu stricasem aparatul de fotografiat si nici materialele de constructie nu erau de-a valma prin curte.
Visasem sau era real, pentru ca totusi o alarma continua sa sune. Buimac si inca pe jumate adormit, mi-am dat seama ca suna telefonul de pe noptiera. Aprind veioza. Acum chiar ca ma trezisem de-a binelea. Ma uit pe ecranul telefonului, la cine ar fi putut sa sune si cat e ceasul. Era Gogu of Stalpeni de la 6 si 20 dimineata.
Tot e bine. Putea sa fie Fiscul. Raspund.
– Buna de foarte de dimineata, Gogule!
– Salut Mirceo! Ai baut cafeaua, ca io acu o beau si ziceam sa mai stam de vorba, ca am si sa-ti zic ceva, turuie prietenul meu dintr-o rasuflare.
– Gogule, la mine e cam de dimineata pentru asa o logoree, zic.
– Pai bea decat cafea, atunci, ma sfatuieste Gogu. Bai, Mirceo, stii de ce te sunai?
– Sa stam de vorba la o cafea, incerc eu malitios.
– Pe langa asta, Mirceo. Vream sa-ti spui ca la noi in Primarie se intreaba lumea unde e, zice ei, unu Gogu de la Gazeta aia a voastra. Ca zice ca…
– Adica, continua angajatii Primariei sa citesca Gazeta?
– Hahaha, hahaie Gogu. Pai da. Sa-l vezi pe dom primar Serbanoiu, nu-i scapa nimica. Va mai zice el si halea cand scrieti despre el, da va citeste, iti spui io.
– Hai bai Gogule, nu cred, fac eu pe neincrezatorul.
– Daca-ti spui, Mirceo, ca ii si „policreste” pe aia din Consiliul Local, le zice Goguti, sau Gagauti, ca nu am inteles prea bine.
– Hahahaha! hahai eu, la randul meu.
Intre timp coborasem din pat, pusasem cafeaua la fiert, trecusem pe la baie si turnasem binecuvantarea fierbinte si aromata in ceasca.
– Gogule, hai acum sa bem si noi cafeaua, prietene, zic luand o sorbitura si o usurare nepamanteasca ma cuprinde. Vina o poarta, cu siguranta, aroma de cer rajnit al cafelei si gandul ca pe urma, nu va trebui sa adun sacii de ciment, scandurile si cuiele din curtea de la Bucuresti.
Foto: freepik
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News