Întrebarea este învăluită în aburii cafelei cu vedere la bulevardul Saint Germain. Urmărești cu coada ochiului o tânără înveșmântată în misterele Parisului și decizi ontologic și retoric că „aiastă chestiune, domnule, nu se poate, mă înțelegi mon cher?”
Am avut privilegiul să urmăresc în acest început de an, cumplit de amar și deprimant, două reportaje oferite de canale franceze de televiziune: „Delta Dunării, un alt fel de Crăciun”, pe Arte, și „Biserica Sfinții Arhangheli, ortodoxie românească la Paris” pe canalul TF2. Primul era despre lipovenii de la Mila 23, despre viața și munca lor, despre credința pravoslavnică, despre familie. Acea familie pe care o poți așeza într-o iesle și să te închini ei cum te închini în biserică.
Lipovenii trăiesc cu Dunărea și cu Dumnezeu. Vorbesc românește, cântă slavonește și vând peștele la cooperativă cu doi euro kilogramul, în medie. Și au grijă, pentru 600 de euro pe lună, de pensiunile plantate de românii bogați printre plauri. Decât un film pe Net, priviți acest reportaj. Am fost prin Deltă, dar niciodată nu am văzut sufletul uman al locului, așa cum mi l-a dezvăluit acest post Tv franco-german, Arte.
Al doilea reportaj a fost despre comunitatea românească din Paris, privită din centrul ei spiritual, Biserica Sfinților Arhangheli de pe Rue Jean de Beauvais din arondismentul 4. Și m-am întrebat dacă, vorbind despre diaspora, știm cu adevărat ce înseamnă. Când sunt evenimente electorale în România, antenele sunt orientate spre diaspora cu sufletul la gură. Când diaspora votează USR, este „progresistă”, când votează securiști reșapați este oaia neagră și proastă a națiunii. Care națiune, se scaldă într-o corupție generalizată.
Până în 89 în Franța erau câțiva români, exilați, refugiați, artiști, intelectuali. În ultimii ani românii au venit în Occident căutând o viață mai bună decât acasă. Doar în Franța suntem câteva mii de medici, dar sunt și muncitori necalificați, hotelieri, profesori universitari, ospătari, șoferi, un amestec care nu este foarte diferit de sistemul social românesc.
Trebuie știut că viața acestor oameni nu este ușoară. Ca medic, teama de greșeli profesionale este dublată de anxietatea înstrăinării, de dificultatea comunicării cu ceilalți, de șocul cultural, de adaptarea la o civilizație și o administrație diferită de cea de acasă. De aceea suntem mai atașați valorilor românismului decât conaționalii noștri. De aceea suntem mai ancorați în credința ortodoxă. De aceea iubim România cu mai multă durere. Atunci când românii se adună într-o biserică românească, la Toulouse, sau la Sfinții Arhangheli din 9 Rue de Beauvais din Paris, ei își caută țara. Identitate prin credință.
Lipovenii sunt pescari. Pescarii au fost primii discipoli al lui Isus. Ciorba de pește, vodca și Dumnezeu sunt darul Dunării și identitatea lor. Dar îi cunoaștem? Noi, „diaspora” suntem străini printre străini. Ne sprijinim pe Dumnezeu și pe limba română.
Nu ne criticați pentru că uneori, când ne întoarcem în România găsim mai greu un cuvânt sau spunem „fromage” în loc de brânză. Nu ne criticați pentru că nu votăm cum trebuie. România este un hățiș manipulat de foști securiști și clonele lor, care îl iau pe Dumnezeu agent electoral confundând-l cu Ceaușescu și îl plagiază cu nerușinare pe Zelea Codreanu, pretinzând ca sunt, totuși, reîncarnarea lui Nicolae Bălcescu. Două reportaje oferite de televiziuni franceze la cumpăna dintre ani, îmi întăresc convingerea că identitatea românească înseamnă limba română și credința în Dumnezeu. Cât timp avem aceste două argumente, mai avem o șansă și o speranță. Dar înainte de orice să facem un efort spre autocunoaștere.
Să ne cunoaștem țara, istoria și poporul. Altfel, cum veți vrea să vedem departe?
Foto: Freepik AI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News