„Nu poți uni punctele privind înainte; le poți uni doar privind înapoi. De aceea trebuie să ai încredere că, într-un fel, punctele se vor lega în viitor.”
Așa spunea Steve Jobs, fondatorul Apple, în celebrul discurs susținut la Universitatea Stanford. Abia în ultimele zile am înțeles cât de adevărate sunt aceste cuvinte. Sunt situații în care un fapt nou nu schimbă realitatea, ci doar luminează altfel faptele pe care le cunoșteai deja. Dintr-odată, ceea ce părea o simplă întâmplare capătă o explicație, iar punctele încep să se lege.
Am aflat săptămâna aceasta și am scris aici că Muntenia News SRL, societatea care deține publicația Știri din Muntenia, administrată de fosta noastră colegă de la Gazeta de Stâlpeni, Oana Diaconescu, a încasat 5.600 de lei, fără TVA, de la Consiliul Județean Argeș pentru servicii de promovare. Nu discut valoarea contractului. Nu despre sumă este vorba și nici despre legalitatea ei. Contractul poate fi perfect legal.
Problema este alta, credibilitatea publicației. Ce încredere mai au cititorii într-un site de știri când firma din spatele acestuia este plătită chiar de instituțiile pe care ar trebui să le supravegheze și să le critice când greșesc? Și ce conexiuni politică-presă se crează atunci când în spatele contractului stă un partid cu multiple încrengături de corupție, cel care a distribuit banii CJ Argeș fiind Ion Mînzînă, șeful PSD Argeș.
Întrebările acestea despre credibilitate sunt cu atât mai importante cu cât, chiar ieri, Gazeta de Stâlpeni a publicat o analiză care arată cum Consiliul Județean Argeș și Primăria Stâlpeni au direcționat împreună peste 150.000 de lei din bani publici către publicații și firme din mass-media pentru promovare. Tot ieri am scris și că presa finanțată de autorități reprezintă un pericol pentru democrație, nu pentru că fiecare articol comandat ar fi neapărat propagandă, ci pentru că însăși relația financiară dintre putere și presă produce o dependență incompatibilă cu rolul jurnalismului.
În urmă cu mulți ani, Oana Diaconescu a colaborat câteva luni cu Gazeta de Stâlpeni. Apoi a spus că nu se mai regăsește în stilul editorial și că pleacă. Am încercat să o ajut, și i-am construit site-ul, l-am găzduit și l-am administrat o perioadă, convins fiind că presa locală are nevoie de oameni care să creadă în independență și că acest site va sluji interesul public. Mai mult, i-am exportat toate articolele scrise de aceasta la Gazetă pentru a nu avea la startul publicației un site gol.
Ulterior, observând devierea articolelor spre zona severanist extremistă, colaborarea noastră s-a încheiat. Atunci am aflat că eram de fapt un „tataie soroșist, mare amator de bani europeni sifonați prin ONG-uri” sau un „tataie cocoțat pe tanc care prestam pe vremuri pentru comuniști”. Cât despre publicația la care a scris și aceasta, Gazeta de Stâlpeni, a afirmat că este „o vomă produsă de unul care se crede guru”.
Am crezut atunci doar că nu mă mai suporta, ori nu ne mai suporta pe cei rămași… dar astăzi nu mai sunt atât de sigur că acesta a fost adevăratul motiv. Poate mă înșel. Nu pretind că dețin adevărul absolut și nici nu vreau să atribui altora intenții pe care nu le pot dovedi.
Dar privind punctele din trecut, nu pot să nu observ că plecarea cu poalele în cap de la Gazetă a coincis ulterior cu o schimbare de direcție. Discursul public al Oanei Diaconescu a devenit din ce în ce mai apropiat de lingușirea publică a primarului Șerbănoiu, „omul care îmi răspunde la telefon indiferent la ora la care sun”, dar și de retorica extremist-suveranistă și conspiraționistă. Iar Gazeta de Stâlpeni, un proiect civic construit tocmai pentru a apăra valorile democratice și independența presei, a început să fie prezentată drept un fel de instrument al ONG-urilor, al „soroșiștilor” și al unor interese ascunse.
Nu am uitat eticheta de „tataie șoroșist”, mai ales că ea însăși nu este vreo zână fermecătoare, nici insinuările nedovedite că urmăresc bani europeni prin ONG-uri. Nici atacurile repetate la adresa Gazetei și a oamenilor care au scris aici, fără să primească vreodată vreun ban, unii dintre ei ostracizați doar pentru că îi erau opozanți la primărie lui Șerbănoiu. Ironia este că exact cei care acuzau finanțările transparente ale societății civile ajung astăzi să considere firești contractele de promovare încheiate cu instituțiile statului. Iar aici nu mai este vorba despre o dispută personală. Este vorba despre două moduri complet diferite de a înțelege presa.
Eu cred că un ziar trebuie să poată critica un primar, un președinte de consiliu județean sau un partid fără să se întrebe dacă luna viitoare va mai primi un contract de promovare. Cred că independența editorială începe acolo unde dependența financiară se termină. Sigur, este infinit mai greu să construiești o publicație fără bani de la autorități. Înseamnă să renunți la confort, să scrii voluntar și cu bună credință, să cauți alte forme de susținere și, de multe ori, să suporți presiuni și atacuri. Dar aceasta este alegerea pe care am făcut-o de la început și pe care nu am regretat-o niciodată.
Poate că tocmai aici s-a produs ruptura. Poate că nu era vorba despre simpatii sau antipatii personale, ci despre două concepții ireconciliabile despre jurnalism. De la „cel mai cool mogul” la „tataie tanchistul”, nu a fost decât un pas. Unul între presa care există pentru a servi interesul public, chiar cu prețul unor dificultăți financiare, și altul în care contractele de promovare cu instituțiile publice sunt privite ca un model firesc de funcționare. Să rămâi publicație independentă, ori să te transformi într-una de „partid și de stat”, acceptând firimiturile de la masa baronilor locali.
Că ce înseamnă 5600 de lei? Două baxuri de țigări pe lună, vorba jurnalistului argeșean Iulian Uță. Dacă mai scazi și impozitul pe profit, nici măcar atât.
Nu condamn doar jurnaliștii pentru că primesc bani pentru a fi indulgenți și permisivi. Condamn un sistem care transformă presa într-un beneficiar al puterii pe care a patra putere în stat ar trebui să o controleze. Pentru că, din acel moment, cetățeanul nu mai poate fi sigur dacă citește o investigație jurnalistică sau un material scris cu grija de a nu supăra clientul care plătește. Și acel articol, nici măcar marcat ca publicitate, mai ales că semnele distincte de genul „advertorial”, „publicitate” sau un chiar cu „(P)” de bun simț nu apar pe multe site-uri „furajate” din bani publici.
Gazeta de Stâlpeni a fost înființată în 2021 tocmai pentru a demonstra că se poate face presă locală independentă, fără să fie portavocea vreunui partid, a vreunui primar sau a vreunui președinte de consiliu județean. Acesta este motivul pentru care am deranjat și, probabil, vom continua să deranjăm. Și poate că acesta este și punctul pe care, privind în urmă, reușesc astăzi să îl unesc cu celelalte.
Uneori nu oamenii se despart pentru că nu se mai suportă. Se despart pentru că, la un moment dat, aleg să slujească principii diferite.
Iar dacă peste ani cineva va încerca să lege punctele din istoria Gazetei de Stâlpeni, mi-aș dori să poată spune un singur lucru, că publicația a rămas fidelă misiunii asumate încă din prima zi și că nu și-a negociat niciodată independența pentru un contract de promovare plătit din bani publici. Indiferent ce afirmă cei care aleg să devină uneltele plătite ale unor politicieni efemeri și care în trecut se lăudau că ei sunt „adevărații” jurnaliști, în timp ce eu scriam … compuneri.
Foto: Colaj imagini AI freepik & Magnific.com
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News