Reporter: Cine este Ana Maria Nițulescu?
Ana Maria Nițulescu: Sunt o persoană foarte simplă, o persoană atrasă de scris și de citit, o persoană atrasă foarte mult de viață.
Am învățat la Școala Generală Livezeni și am continuat cu profilul filologie la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel.
Am luat Bacalaureatul, iar anul acesta am terminat Facultatea de Istorie din București și îmi doresc și urmează să mă înscriu și practic să mă angajez în Uniunea Scriitorilor.
R: De unde a pornit această pasiune pentru scris cărți și poezii?
AMN: A început cu pasiunea pentru citit pe care am avut-o încă de când eram mică și am realizat că vreau ca emoțiile pe care eu le simțeam atunci când citeam să le transmit și eu la rândul meu oamenilor, prin cărțile sau prin poeziile mele.
Am început să scriu poezii cred că pe la vârsta de 12 ani, erau poezii destul de micuțe, destul de simple, dar m-am gândit că pe viitor voi ajunge să scriu ceva mai complex. Iar pasiunea pentru scris cărți a apărut puțin mai târziu, prin perioada liceului, poate și prin prisma profilului de filologie, deoarece mi-am dezvoltat mult capacitatea de a scrie.
Mi-am dat seama că pentru a scrie o carte ai nevoie și de practică, ai nevoie și de tehnică, ai nevoie de o grămadă de lucruri și nu e chiar atât de simplu pe cât pare.
În privința pasiunii pentru poezie să știți că mulți ani am lăsat-o baltă. N-am mai scris poezie până când am intrat la facultate. Chiar dacă pasiunea încă exista, chiar dacă puteam, n-am mai făcut-o pentru că am trecut prin foarte multe. Am trecut prin perioada liceului în care nu știam exact ce voiam să fac în viață, îmi căutam vocația, nu știam încotro să mă îndrept și cumva toată pasiunea asta pentru scris poezii a rămas ascunsă.
R: Și cum ați reușit totuși să vă regăsiți, să vă întoarceți pe drumul ăsta?
AMN: Cred că perioada cu pandemia a fost momentul în care mi-am redescoperit pasiunea, pentru că am avut mult timp liber. Facultatea o făceam online de acasă și practic aveam mai mult timp pentru mine să mă redescopăr, să dau mai mult timp pasiunilor mele, tocmai că fix în perioada pandemiei am terminat de scris prima mea carte „Gemini Spell”.
R: Până să vorbim despre cartea „Gemini Spell”, vreau să vă întreb, aceasta a fost prima carte pe care ați scris-o sau au fost și altele?
AMN: Prima carte scrisă și finalizată. Am mai avut prin clasa a IX-a o încercare de a scrie o carte care avea o idee foarte, foarte interesantă, dar cred că la momentul acela nu eram pregătită. Să scrii o carte nu este ca și cum ai scrie o pagină sau un eseu. Trebuie foarte mult timp, să te dedici, ai nevoie de o tehnică bună, să știi să îți alegi și să-ți aranjezi foarte bine cuvintele.
Nu am dus acea carte până la capăt. Am scris undeva la 20-30 de pagini din acea carte. Dacă mă gândesc mai bine, era o idee foarte bună și aș putea să o pun în practică acum, după atâția ani. Cred că i-ar atrage foarte mult pe oameni.
R: Ce înseamnă mai exact tehnica aceasta pentru a scrie o carte? Ce presupune ea, în ce constă ea?
AMN: Nu e vorba despre o tehnică propriu-zisă. Atunci când scrii o carte, primul lucru care trebuie făcut sau pe care eu îl fac este să-mi pun întrebarea: „Dacă eu aș citi cartea aceasta, mi-ar plăcea?” și apoi încep să mă gândesc dacă pe oameni îi va ține captivați ideea cărții mele și dacă felul meu de a scrie îi va face pe oameni să citească cartea până la final sau vor renunța la ea după primele două pagini.
Contează foarte, foarte mult felul în care îți expui ideile. Dacă vorbim despre o carte cu peste 200 de pagini, chiar și scriitorul se poate pierde în propriile sale idei și să nu mai știe cum s-o ducă la capăt. Trebuie să ai foarte mare grijă în a ține povestea liniară, să nu te încurci în idei, să nu omiți anumite detalii, să nu încurci anumite părți, să nu scrii lucruri pe care le-ai mai scris și, foarte important, să nu îi plictisești pe oameni.
Mi s-a întâmplat și mie să citesc anumite cărți care mi-au plăcut foarte mult până la un anumit punct, însă după aceea povestea devenea ori foarte plictisitoare, ori foarte complicată. Contează foarte mult să fii liniar de la un capăt la altul, dar nu liniar în sensul de plictisitor ci în sensul de a-ți menține povestea bună și de a menține interesul oamenilor pentru cartea ta.
R: Deci astea au fost lucrurile care v-au lipsit în momentul în care ați încercat să scrieți prima carte?
AMN: Da, capacitatea și tehnica aceasta nu am avut-o în clasa a IX-a când am încercat să scriu prima carte. Aveam, ce-i drept, doar 15 ani, nu eram pregătită la momentul acela și m-am speriat, pentru că am crezut inițial că nu sunt făcută pentru asta. Am crezut că nu pot, mai mult decât atât, nu am avut pe nimeni la momentul respectiv care să mă îndrume, să-mi spună să nu renunț, să-mi spună că trebuie să mai încerc, să-mi spună că am doar 15 ani și e normal să nu-mi iasă din prima.
Sunt scriitori cu experiență care se mai încurcă, care (se întâmplă adesea) să greșească sau să o ia de la capăt. Nu trebuie să renunți după ce ai scris doar câteva pagini și ai văzut că nu ți-a ieșit. Trebuie să continui.
Mi-am dat seama ulterior de faptul că prin prisma cititului foarte mult în toți anii ăștia, m-a ajutat să-mi dau seama care este modul meu de a scrie și cum îmi doresc să scriu. Practic mi-am regăsit tehnica mea de a scrie și ce vreau să transmit oamenilor.
R: În clasa a IX-a, când ați încercat să scrieți prima carte, mai știa cineva de pasiunea dumneavoastră pentru scris?
AMN: Nu, nu le-am spus nici măcar părinților. Prima persoană care a aflat a fost Vlad, logodnicul meu. Lui i-am spus prima dată că îmi doresc foarte mult să scriu o carte și că am ideea respectivă. Ulterior, când a venit pandemia, fiind acasă, părinții mă vedeau că scriu. Oarecum a venit de la sine și le-am spus că asta îmi place să fac.
R: Care a fost părerea lor, ce ți-au spus?
AMN: Nu prea au înțeles ei la început așa de bine ce vreau eu să fac, nu au fost foarte entuziasmați, cred că nici ei nu știau dacă eu doar mă joc, dacă fac asta doar ca pe o pasiune și pe urmă mă întorc la „treaba serioasă” sau dacă eu fac asta la modul serios.
E o mare diferență între a face un lucru ca să te relaxezi, în a scrie ceva pentru propria ta relaxare și între a scrie ceva serios, prin care să transmiți ceva altor oameni. Este o diferență între a scrie în joacă și a scrie la modul serios, profesionist.
R: Cine v-a susținut, după ce au aflat majoritatea apropiaților despre pasiunea dumneavoastră?
AMN: Vlad, el a fost singurul care m-a încurajat de când i-am spus că vreau să scriu cartea și până am publicat-o. Dacă nu ar fi fost el, nu cred că aș fi publicat cartea, pentru că erau momente în care nu știam dacă am făcut totul bine, nu știam dacă va fi ok și el mă încuraja tot timpul și îmi spunea că a ieșit foarte frumoasă și că a ieșit foarte bine, că n-are rost să renunț.
Ai mei, când au văzut că lucrurile devin serioase, atunci au început și ei să realizeze că eu scriam la modul serios, că nu făceam asta în joacă, iar restul apropiaților au aflat cu puțin timp înainte să lansez cartea. Nu am vrut să spun nimănui înainte de a fi cartea gata. Îmi place să livrez conținutul nu să promit, îmi place să se vadă faptele.
Foto: Facebook
CONTINUAREA AICI.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News