„Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos.”
Cine n-a citit „O făclie de Paște”, nuvela lui Ion Luca Caragiale? Mi-am adus aminte de ea cu ani în urmă, când eram reprezentant medical la Eli Lilly & Comp. Era Vinerea dinaintea Paștelui și aveam drum la Spitalul din Reșița pentru o prezentare despre diabet. Și pentru că treceam printr-o dilemă existențială legată de profesia mea, pe care o părăsisem din motive complicate, m-am gândit să cer un răspuns spiritual Celui care guvernează destinele noastre.
Așa că, în drum spre întâlnirea mea comercială, m-am oprit la prima biserică din cale, undeva la marginea Timișoarei. Am intrat. O tăcere de pustiu. Am făcut un apel, dar nu mi-a răspuns decât ecoul bolților întunecate. Am ieșit dezamăgit și mi-am continuat drumul.
La Bocșa, am zărit o altă biserică, așa că m-am oprit. Porțile erau zăvorâte. Am început să am îndoieli că Adonai îmi va deschide o ușă în acea zi, cu atât mai puțin Christos. Mi-am continuat drumul, mi-am făcut treaba la Reșița, am mai vândut niște insulină în contul multinaționalei și am luat-o spre casă.
Mi-am amintit că undeva lângă Timișoara este o mănăstire. Un licăr de speranță mi-a redat energia căutării. Acolo voi găsi cu siguranță lumina, mi-am zis.
Am ajuns la mănăstire cu sufletul ușor, sprințar ca primăvara, și am cerut să-l văd pe preot.
— Părinte, vreau să mă spovedesc, i-am zis eu. Am sufletul greu și neîmpăcat. Am făcut greșeli care mă apasă. Vreau să le mărturisesc și să cer iertare singurului care le mai poate ierta.
— Ai ținut postul? m-a întrebat starețul. M-am prăbușit pe dinăuntru. Când am picat examenul de Fiziopatologie a fost mai ușor.
— Nu, am bânguit eu. N-am știut.
— Ca să ne spovedim trebuie să ținem post patruzeci de zile, mi-a lămurit duhovnicul de suflete. Și m-a concediat.
Am plecat spre casă într-o liniște sumbră. „Păcătosule”, mi-am zis, „calea ta este a tâlharului din stânga Crucii și focul din iadul remușcărilor fără leac este destinul tău.”
Intrarea în Timișoara dinspre Reșița trece pe lângă Catedrala Mitropolitană, ctitorită de Regele Mihai.
„Ce-ar fi? Nu! Ce rost are? Mi-a spus tipul de la mănăstire că nu. Avea dreptate. Patruzeci de zile de penitență, înainte să ceri iertare Celui Ce Este. Nimic fără efort! Normal. Bine, dar fiul risipitor? Nu a tăiat ta-su vițelul cel gras? Vreau să mă întorc acasă, Doamne! Și toate porțile sunt închise!…”
„Bate și ți se va deschide! Bate la poartă și intră!” aud un gând, cât o poruncă. Cât o dorință irepresibilă. Am căutat instinctiv o parcare și locul mi s-a ivit imediat, ca într-un scenariu prestabilit. Parcarea în centrul Timișoarei este întotdeauna un calvar. Am intrat în Catedrală. În dreapta, cum privești spre altar, era o ușă pe care era scris „spovedanii”. Am bătut și am intrat. Un preot de vreo cincizeci de ani m-a invitat să mă așez pe scaunul din fața lui. M-a privit, l-am privit fâstâcit, neștiind de unde să încep.
— Știți, am vrut să mă spovedesc, de fapt să vorbesc cu cineva. Mi-e greu să merg mai departe… ceva nu e în regulă, poate sunt și puțin deprimat, am făcut greșeli, am rănit oameni… nu știu… știți, hmm, de fapt nu am ținut post… Mă uitam pe pereți, în podea, în timp ce vorbeam. Apoi m-am oprit și l-am privit în ochi.
Îi țin minte chipul și acum, după treizeci de ani. Mă privea cum privește un învățător elevul care nu reușește să scrie corect litera „a”. A de la Alfa. Sau de la Alef. Sau din orice alfabet al spiritului uman.
Nu post, nu rugăciune, nu dojană. Apoi a vorbit:
— Dumnezeu știe durerile tale, mi-a zis el. Căutarea ta în Credință îți este iertare și lumină călăuză. Du-te acasă la familie și petrece Paștele în bucurie. Aprinde o lumină de mulțumire în noaptea de Înviere. Dumnezeu să te ierte și să te aibă în pază!
A fost prima și ultima mea „spovedanie”. Fără post, fără rugăciune. De atunci Dumnezeu mi-a deschis toate ușile la care am bătut. Mi-a dat și șuturi când am fost prea delăsător sau încrezut. Dar ce Tată nu își dojenește Fiul când rătăcește calea?
De aproape trei luni țin post, dar nu pentru spovedanie, ci pentru că sănătatea mi s-a poticnit în mărăcinișurile vieții. Și ca în toți anii, voi aprinde la noapte o lumină de Paște.
Dumnezeu știe de ce.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Gazeta de Stalpeni și pe Google News